Amintiri…

Încep aici o serie de posturi mai puţin interesante, dar din care mă veţi cunoaşte mai bine, dacă bineînţeles veţi dori…

Ca elevă, mi-am câştigat independenţa după ce am luat un 10 la olimpiada de matematică pentru care mă “pregătisem” citind Călăreţul fără cap. Deşi eram abia clasa a treia sau a patra, ai mei au înţeles că fata lor ştie ce vrea şi ce poate şi m-au lăsat în pace. Oricum, setea lor de premii a fost întotdeauna satisfăcută de sora mea, mai mare, care a fost din clasa I până în a XII-a şefă de promoţie.

Eu eram cu romanele, cu visătoriile, cu aventurile, cu gările. Când am mai crescut şi i-am văzut pe alţii ahtiaţi după note, mi-am promis ca niciodată o notă mare să nu cântărească mai mult decât un prieten sau coleg ori decât zâmbetul meu. Iar în a XII-a m-am dus aproape triumfătoare acasă şi am anunţat-o pe mama că am rămas corigentă la matematică. I-am argumentat: “era păcat să termin liceul şi să nu am şi această experienţă!”. Nu a mai avut ce să spună.

Nici prin cap nu mi-a trecut până spre anul III de facultate că voi ajunge profesoară.

Ţin minte că odată, la latină m-am dat singură absentă când profesoara mi-a strigat numele ca să mă asculte. (Cei de la real făceau latină în primii doi ani de liceu). Îmi făcusem eu repede socoteala că după doar câteva săptămâni (luni?!) de şcoală nu are cum să ne ţină minte, la o oră pe săptămână. Nimeni nu a suflat o vorbă în clasă, nici profesoara nu a zis nimic, a trecut mai departe. Am mai repetat figura şi la facultate când nu am vrut să aud rezultatul unui test dat de profesorul meu preferat (preda pragmatica lingvistică la franceză).

Cu diriginta, de fizică, am fost “certată”, în sinea mea, desigur, până în ultimele zile de şcoală când în sfârşit “am iertat-o”. Ţipase la mine într-o oră de dirigenţie pentru simplu motiv că rămăsesem cu ochii pierduţi pe geam când ea ne citea dintr-un manual de bune maniere. Am sărit atunci ca arsă şi o colegă mi-a spus că nu ştie cum de am avut curaj să mă uit aşa de urât la ea. Primului diriginte, din clasa a IX-a, de sport, care mă întrebase de ce am luat o notă mică la matematică i-am răspuns că “m-au complexat numerele complexe”. Asta n-o mai ştiam, mi-a adus-o aminte o colegă, aceeaşi care se mirase că mă uitasem urât la dirigintă, acum un an, când ne-am reunit toţi colegii de liceu disponibili.

Tags:

2 Responses to “Amintiri…”

  1. Victor Cazacu Says:

    Foarte frumos descrieti aceasta perioada a vietii…cu o nota de umor autocritic….interesant…sincer aproape ma regasesc in micile intamplari descrise….la mine prezenta la scoala a fost ca o eliberare…acasa aveam probleme …stii,relatia Agresor -Victima….tata a fost un om extrem de exigent…ma scula uneori noaptea cand poate visam la decolteul colegei de banca si ma chestiona cu citate din Freud si Jung…stii?…acum peste ani nu-i port pica….as vrea sa ma mai scoale dar sa il gasesc acasa la casa parinteasca…din pacate a murit…toti murim…si undeva in virtual , “astral”sau in memoria colectiva a apropiatilor….. intamplari si fapte din viata noastra vor ramane……scrieti frumos doamna…Creanga ar citi cu admiratie ceea ce postati./Victor/

  2. anamayana Says:

    Eh, multumesc, Victor, esti amabil. Sunt destul de dezlanate si nu stiu ce mesaj transmit… dar macar sunt sincere. :)

    Este bine ca ai avut puterea sa scoti ceva bun din experientele tale nefericite.

Leave a Reply