Cine suntem

Acum 300 de ani, în monografia sa despre Moldova, Dimitrie Cantemir s-a încumetat să schiţeze şi portretul nostru ca neam. Cine se va mângâia cu ideea că nu este vorba despre toţi românii, ci doar despre moldoveni, va refuza de fapt oglinda pe care ne-o pune în faţă cărturarul. De altfel, acest capitol este destul de ocolit, fiind mai mult ignorat, atunci când nu este menţionat în treacăt… Cu excepţiile de rigoare, desigur.

Fiind prea lung, am să-l “porţionez”. Sper să nu vă pierdeţi interesul în timp.

“Le va fi lor mai folositor (românilor) dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace, încât să creadă că în asemenea lucruri ei se conduc după dreptate, în vreme ce toată lumea mai luminată, văzându-le, le osândeşte. Din această pricină vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda. Din toate cusururile obişnuite şi pe la ceilalţi oameni, au şi moldovenii dacă nu prea multe, totuşi nici prea puţine. Năravurile bune sunt rare la ei şi întrucât sunt lipsiţi de o adevărată creştere bună şi de deprindere a năravurilor bune, va fi anevoie să găsim un om cu năravuri mai bune decât ceilalţi, dacă firea cea bună nu i-a venit într-ajutor.

Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. Dacă moldoveanul are un cal de soi bun şi arme mai bune, atunci el gândeşte că nimeni nu-l întrece şi nu s-ar da în lături să se ia la harţă chiar şi cu Dumnezeu, dacă s-ar putea. Cu toţii sunt mai cu seamă cutezători, semeţi şi foarte puşi pe gâlceavă; cu toate acestea se liniştesc lesne şi se împacă iarăşi cu potrivnicul. Vorba duel încă nu le este cunoscută. Ţăranii trec rareori de la vorbe la arme, însă astupă gura semeaţă a potrivnicului cu ciomagul, cu bâta şi cu pumnii. Asemenea fac şi oştenii; foarte rar trec de la sfadă la sabie şi dacă, totuşi, acest lucru se întâmplă vreodată, ei trebuie să ispăşească cu pedepsele cele mai straşnice. Sunt glumeţi şi veseli; ceea ce au în suflet le stă şi pe buze; dar, aşa cum uită uşor duşmăniile, tot aşa nu ţin multă vreme nici prietenia. De băutură nu au prea multă greaţă, dar nici nu-i sunt plecaţi peste măsură. Desfătarea lor cea mai mare este să petreacă în ospeţe, uneori de la al şaselea ceas al serii până la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori şi până ce se crapă de ziuă, şi să bea până ce varsă. Atâta că nu au obicei să facă petreceri în fiece zi, ci numai la sărbători sau când e vreme rea, iarna, când gerul sileşte oamenii să stea pe acasă şi să-şi încălzească mădularele cu vin. Rachiul nu-l iubeşte nimeni, afară de oştean; ceilalţi beau numai un pahar mic înainte de masă. Locuitorii Ţării de Jos, de la hotarul cu Valahia, iubesc vinul mai mult decât ceilalţi. Odată s-a iscat sfadă dacă moldovenii sau valahii sunt cei mai mari beţivi. Cei ce se luaseră la sfadă au mers pe podul de la Focşani (la hotarul dintre Moldova şi Valahia), unde atâta s-au sfădit amândoi cu paharele până când valahul a căzut jos de prea mult vin ce băuse. Drept plată pentru izbânda lui, moldoveanul a fost dăruit de domnie cu boieria.

Arcul îl întind foarte bine, asemenea se pricep să poarte suliţa; dar totdeauna au izbândit mai mult cu spada. Numai vânătorii poartă puşti şi moldovenii socotesc că e un lucru de ocară să folosească această unealtă împotriva duşmanului, la care nu ajungi nici prin meşteşugul războiului şi nici prin vitejie. La începutul luptei sunt totdeauna foarte viteji, iar de-al doilea sunt mai moi; dacă şi după aceea sunt din nou împinşi îndărăt, atunci rar mai cutează să înceapă a treia oară. Însă de la tătari au învăţat să se întoarcă iar din fugă şi cu acest meşteşug au smuls adesea izbânda din mâna duşmanului. Faţă de cei învinşi se arată când blânzi, când cruzi, după firea lor cea nestatornică. Ei socotesc că este o datorie creştinească să ia viaţa unui turc sau tătar şi pe acela care se arată blând cu aceştia îl socotesc că nu este bun creştin. Ce gândesc ei despre acest lucru, au arătat îndeajuns la pustiirea cea din urmă a Bugeacului când Petriceicu a năvălit în Basarabia după bătălia de la Viena”.

Tags: , ,

Leave a Reply