Cine suntem – II

Moldovenii nu cunosc măsura în nimic; dacă le merge bine, sunt semeţi, dacă le merge rău, îşi pierd cumpătul. Nimic nu li se pare anevoie la întâia aruncătură de ochi; iar dacă se iveşte ceva cât de cât să le stea împotrivă, atunci se zăpăcesc şi nu ştiu ce să facă. La urmă, când văd că străduinţele lor sunt zadarnice, se căiesc pentru ceea ce au săvârşit, dar prea târziu. De aceea nu putem face nimic alta, decât să punem pe seama osebitei şi nemărginitei pronii că împărăţia atât de mare şi înfricoşată a turcilor – după ce răsturnase cu armele toată puterea romanilor în Asia şi o bună parte din Europa, Ungaria, Serbia, Bulgaria şi alte nenumărate împărăţii şi pusese stăpânire cu sila pe neamul cel mai înţelept – grecii – nu a fost în stare să silească un norod atât de prost şi fără de putere să i se plece sub stăpânire, norod care a umblat de atâtea ori să lepede jugul pe care l-a primit de bunăvoie, dar şi-a păstrat întreagă şi nevătămată rânduiala sa politicească şi bisericească.

De altminteri moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi. Chiar şi numele meşteşugurilor cele frumoase şi ale ştiinţelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă zicând că “învăţătura este treaba popilor; pentru un om de rând este de ajuns dacă ştie să citească şi să scrie, să-şi scrie numele, să-şi treacă în condica lui un bou alb, negru şi cu coarne, caii, oile şi alte dobitoace de povară, stupii şi orice alte lucruri de acestea; toate celelalte sunt netrebuincioase”. Cu toate că femeile nu stau ascunse faţă de bărbaţi cu aceeaşi băgare de seamă ca la turci, cu toate acestea, dacă sunt cât de cât de neam bun, ies rareori afară din casele lor. Jupânesele boierilor au, ce-i drept, o înfăţişare plăcută, dar cu frumuseţea stau mult în urma nevestelor oamenilor de rând. Căci acestea au chipul mai frumos, însă sunt în cea mai mare parte desfrânate. Unele beau pe acasă mult vin; dar în adunări rareori vezi o femeie beată: căci o femeie este socotită cu atât mai vrednică de cinste, cu cât mănâncă şi bea mai puţin la ospeţe. De aceea rar va vedea-o cineva ducând îmbucătura la gură sau deschizându-şi buzele atât ca să i se poată vedea dinţii; ea îşi vâră îmbucătura în gură cât poate mai în taină. Ei nu socotesc nimic mai de ocară decât să se vadă părul unei femei măritate sau al unei văduve; şi se socoteşte fărădelege să descoperi la vedere capul unei femei. Dimpotrivă fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul, chiar şi cu pânza cea mai subţire, căci ele socotesc că a umbla cu capul gol este semnul curăţiei. Altminteri, obiceiurile sunt tot atât de deosebite, cât este de deosebit aerul de la un ţinut la altul al ţării.

Locuitorii din Ţara de Jos, de multă vreme obişnuiţi să trăiască în război cu tătarii, sunt oşteni mai buni şi de asemenea oameni mai mânioşi decât ceilalţi: se răzvrătesc mai lesne şi sunt mai nestatornici, iar dacă nu au un duşman dinafară cu care să se bată, sunt lesne ispitiţi de lenevie ca să stârnească o răzvrătire împotriva căpeteniilor, ba chiar şi împotriva domniei însăşi. Despre slujba religioasă ştiu puţin lucru. Cei mai mulţi dintr-înşii şi aproape tot norodul de rând crede că fiecărui om Dumnezeu îi hotărăşte ziua morţii; iar înaintea acesteia nimeni nu poate să moară sau să piară în război. Aceasta le dă o îndrăzneală aşa de mare, încât se năpustesc uneori nebuneşte asupra duşmanului. Să omoare sau să prade un turc, un tătar sau un evreu socotesc că nu este păcat şi cu atât mai puţin fărădelege. Cei ce locuiesc mai aproape de tătari pradă şi omoară cu vrednicie; şi atunci când năvălesc în ţara tătarilor, ei zic că n-au prădat, ci că şi-au luat înapoi numai ce era al lor, fiindcă tătarii nu ar avea în stăpânire astăzi nimic afară de ceea ce au răpit cu sila de la strămoşii lor. Preacurvia este rară la ei. însă tinerii socotesc nu numai că nu este ruşine, ci că este de laudă să preacurvească în taină până se însoară, ca şi când n-ar fi ţinuţi să asculte de vreo lege. De aceea la ei se aude adesea vorbindu-se în chipul acesta: “Fătul meu iubit! fereşte-te de furtişag şi de ucidere, pentru că eu nu te voi putea scăpa de la spânzurătoare; dar pentru împreunare neîngăduită, nu ai a te teme de vreo primejdie de moarte, câtă vreme vei plăti banii la şugubinat (aşa se cheamă acela care îi duce la femei desfrânate)”. Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare laudă; căci deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată să dea mâncare şi găzduire unui oaspe şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii aşteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit slugile pe uliţe şi le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc. Numai vasluienii n-au faima aceasta; aceştia nu numai că închid casa şi cămara în faţa oaspetelui lor, ci se ascund când văd pe cineva venind, se îmbracă în haine zdrenţăroase, vin apoi în chip de calici şi cer ei înşişi pomană de la străin.

Locuitorii din Ţara de Sus se pricep mai puţin în ale războiului şi nici nu sunt prea deprinşi cu armele; mai degrabă îşi mănâncă pâinea în sudoarea frunţii şi în linişte. Sunt înverşunaţi aproape până la eres în credinţa lor, de aceea se găsesc peste 60 de biserici din piatră numai în ţinutul Sucevei, peste 200 de mănăstiri mari, clădite din piatră, în toată Ţara de Sus, iar munţii sunt plini de călugări şi pustnici, care îşi jertfesc acolo, în linişte, lui Dumnezeu viaţa smerită şi singuratecă. Furtişaguri nu se săvârşesc decât puţine sau deloc la ei. Totdeauna s-au arătat cu credinţă către domn, iar dacă s-au iscat şi unele tulburări printre ei, acestea au fost stârnite numai de boierii din Ţara de Jos. Asemenea şi înainte de însurătoare păzesc curăţia şi au năravuri bune – lucru prea rar în Ţara de Jos. În trebile ţării sunt mai vrednici decât ceilalţi; trebile casei le fac cel mai bine; poruncile primite le împlinesc cu cea mai mare râvnă, iar oaspeţii îi primesc mult mai bine decât locuitorii din Ţara de Jos.

(Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei)

Tags: , ,

Leave a Reply