Sinuciderea – II

Cred că de la un moment dat încolo, când suntem cu adevărat maturi, nu când maturitatea ne e dată de nişte cifre din actele de identitate, suntem singurii responsabili pentru viaţa noastră. Şi cum suntem departe de perfecţiune, mai dăm şi greş… Se întâmplă să ne mai şi încurcăm în plasele propriei minţi, să ne mai şi rătăcim în ceaţa şi apăsarea interioară. Este regretabil, dar până la urmă multe sunt regretabile în viaţă.

Şi apoi aşa cum dispunem de timpul nostru cum vrem, putem dispune şi să nu mai avem timp.

Şi iată că ajungem la un alt fel de sinucidere, cea asistată, în cazul unor boli incurabile, în faze terminale sau nu.

Nu înţeleg cum este legal să pui capăt suferinţei unui animal bolnav, motivând că nu ar mai avea o calitate a vieţii satisfăcătoare, dar în acelaşi timp să negi oamenilor acest drept. Adică, noi, oamenii, avem obligaţia să suferim până la capăt, cu stoicism şi abnegaţie.

Despre sinucidere se pot spune/citi multe. Am găsit un rezumat al cărţii recomandate de Maya. Dar mi-am dat seama că nu vreau să citesc, cel puţin nu acum.

Acum mă las purtată de intuiţiile lui Nichita din Trist cântec de dragoste:

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva…
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.

Tags:

One Response to “Sinuciderea – II”

  1. Avenirer Says:

    Dar cum sa nu aiba rost sa vorbesti despre sinucidere? Nu a fost subiectul unei intregi miscari filosofice si literare? Adica imi spui ca timpul omenirii in acele vremuri a fost irosit de pomana?

Leave a Reply