Tulburător

Abisală, ameţitoare poezie:

O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie
Bătute-n ea şi soarele-i fereasta
La temniţa vieţii. Prin el trece
Lumina frântă numai dintr-o lume
Unde-n loc de aer e un aur,
Topit şi transparent, mirositor
Şi cald. Câmpii albastre se întind,
A cerurilor câmpuri potolind
Vânăta lor dulceaţă sub suflarea
Acelui aer aurit. [...]

Nu credeţi cum că luna-i lună. Este
Fereastra cărei ziua-i zicem soare.
Când îngeri cântă de asupra raclei
Nu credeţi cum că luna-i lună. Este
Fereastra cărei ziua-i zicem soare.
Când îngeri cântă de asupra raclei
În lumea cerurilor ele-albesc.
Şi nu mai pătrund raze aurite
Prin vechi oblon, ci raze de argint
Şi pe pământ ajung ţăndări duioase
Din cântecul frumos, dar numai ţăndări…
Ici în sicriu, sub cel capac albastru
Şi ţintuit şi ferecat cu stele,
Noi viermuim în mase în cadavrul
Cel negru de vechime şi uscat
Al vechiului pământ care ne naşte
Certându-ne-ntre noi, fiinţi ciudate,
Greţoase în deşertăciunea lor.
Este un ce măreţ în firea noastră,
Dar acel ceva nu din noi răsare,
O moştenim de la Titanul mort,
De la pământ, în care ne nutrim.
În moartea lui e ceva sfânt şi mare,
E o gândire-adâncă şi-ndrăzneaţă
Pentru ce el fu condamnat la moarte.
Viaţa noastră e o ironie,
Minciuna-i rădăcina ei. Dorinţa
De-a fi şi de-a-avea singur tot ce este
Principiul e de înflorire a ei.
În van pământul mort ne-nspiră câteodată
Din sântul suc al stinsei sale vieţe
Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală:
Întoarcerea la fire şi dreptate.

Textul integral aici.

Tags: ,

Leave a Reply