Experienţe SF sau românisme

Ce introducere mai bună decât încheierea lui Ninu la postul său?

in RO totul e posibil si nimic din ce e ridicol si incredibil nu e si imposibil.

Mda… ieri era să fac un atac de cord. Şi probabil dacă aş fi scris postul ieri altul ar fi fost tonul meu. Azi însă nu simt decât amărăciune, azi jalea, îngrijorarea şi nedumerirea se amestecă toate într-o întrebare întrebătoare: de ce?, ce naiba am făcut eu/noi ca să trecem prin aşa ceva?

Ştiu, sunt ambalată, dar nu pot fi altfel. O să vedeţi de ce.

Ieri astrele au vrut ca eu şi soţul meu să ne umplem dimineaţa cu două probleme ce se voiau bifate: programarea lui la dentist de unde plecam la un service pentru telefoane mobile. De ce şi-a scos el cartela din telefon de acasă şi şi-a împachetat telefonul în ambalajul original? Poate că aşa trebuia să se întâmple…

Ajunşi la prima destinaţie, el a coborât din maşină şi eu am rămas să o păzesc (parcasem neregulamentar) şi să pândesc un loc de parcare în limitele legii. E drept, eram eu canonită de atunci pentru că am mai plătit noi un salariu de-al meu pe o amendă şi o taxă de ridicare şi confiscare a maşinii acum câţiva ani, când doar ce apăruse moda asta şi chiar dacă îmi făceam socotelile că nu au cum să ne mai ia maşina, o amendă tot era posibilă… Oricum eu stau ca pe ace când nu sunt în regulă, oricare ar fi contextul.

Aşa că o jumătate de oră, deşi îmi luasem de citit, nu am făcut mare lucru, am stat cu ochii pe oglinzi şi am tot mutat maşina din aproape în aproape până am aşezat-o în sfârşit bine şi mult mai aproape de cabinetul stomatologic.

Acum puteam şi eu să citesc. Şi am citit vreo jumătate de oră după care iar am început să mă foiesc, cu ochii pe ceas şi pe aleea ce ducea spre blocul cu cabinetul cu pricina.

Şi ce mă împing pe mine demonii? Ies din maşină şi dau să mă duc la cabinet să văd ce se întâmplă. Sun la interfon. Sun. Sun. Nimic. Nu-i nimic, îmi zic, nici săptămâna trecută fătuca nu auzise interfonul pentru că asculta/fredona muzică, dacă e să o credem. Aştept răbdătoare, intru în bloc, mă îndrept spre cabinet cu paşi din ce în ce mai nesiguri pentru că grilajul era tras. Nu era pus lacătul, dar nici de bine nu părea să fie. Dau grilajul la o parte şi apăs clanţa. Zgâlţâi uşor. Apăs din nou, stau, mă gândesc, ciocănesc, aştept, ciocănesc, zgâlţâi iar uşor… NIMIC.

Ies din bloc. Sun iar la interfon. Sun. Sun. Nimic.

Dau târcoale blocului ca proasta, stau şi adulmec sub ferestrele cabinetului, ascult, miros, mă uit la ferestrele luminate şi deschise, mă cocoţ pe sărăcia de gard care înconjura grădina şi trag cu ochiul înăuntru… Linişte.

Deja mă simţeam foarte penibil.

În fine, am patrulat între interfon, uşă şi ferestre aşa vreun sfert de oră. Am sunat la numărul de telefon fix afişat pe uşă şi tot eu am ascultat cum sună înăuntru în gol.

Mi-am făcut socotelile (ce aş putea să spun când nu cunoşteam numele dentistei) şi am sunat şi la un număr de mobil de pe acelaşi afiş. Am vorbit cu o tipă sadică – m-am gândit eu pe urmă – care mă tot punea să îi spun ce s-a întâmplat. Cum soţul meu avea programare, cum eu am rămas să parchez maşina, cum nu are el telefonul la el, cum avem şi altele de făcut şi nu cred ca a plecat şi m-a lăsat acolo baltă, cum nu sunt nebună şi nici ciudată pentru că îmi dau perfect seama de ridicolul situaţiei.

Da… după ce i-am explicat eu cât am putut de frumos şi de clar situaţia şi m-am scuzat că o bat la cap, ea atât a găsit să îmi spună: “Doamnă, dacă era grilajul pus, înseamnă că nu mai e nimeni acolo. Programul se încheie la 12, probabil soţul dvs. a plecat”.

Pe moment eu am fost atât de buimacă încât nu am contrazis-o cu programul deşi văzusem pe reclama la cabinet şi pe uşa de intrare că e deschis între 10 şi 20.

M-am mai agitat eu câteva minute, m-au cutreierat o mulţime de gânduri negre, de întrebări despre ce ar trebui să fac, să mă duc acasă, să sun la poliţie (şi ce să spun?!), am mai fiert eu în mijlocul trotuarului ceva până mi-am luat inima în dinţi şi am sunat-o din nou pe doamna care mă expediase nepăsătoare să îi cer numărul de telefon al dentistei.

M-a pus fireşte să repet tot tacâmul, apoi mi-a zis că mă sună ea înapoi după ce dă telefon colegei, de fapt soră-sii.

Nu ştiu cum şi ce s-a întâmplat, cert e că m-a sunat pe mine, crezând că o sună pe ea şi a început să turuie cu “fată”, “vezi că aia”, “nevasta lu’ ăla are un atac de panică”, “ăla nu are telefonul la el”… timp în care eu tot îi spuneam: “doamnă, “aia” vă ascultă, vorbiţi cu “aia” la telefon”. Când şi-a dat seama, a închis.

Sinceră să fiu, ce s-a mai întâmplat în minutele de după nu mai reţin. Nu mai ştiu cum am ajuns iar la uşa cabinetului, cum, ca printr-un miracol, uşa s-a deschis şi un tânăr destul de fâstâcit a îngăimat nişte scuze.

Mi-a mai venit inima la loc când l-am văzut apărând pe soţul meu, am făcut ceva scandal în faţa dentistei care se uita la mine cu un zâmbet tâmp şi am plecat.

Pe drum am aflat şi explicaţia întâmplării SF. Auziseră că vine sanepidul în control.

Or soţul meu le-a mormăit el acolo cu gura deschisă că s-ar putea să sune soţia lui, dar ăştia erau prea preocupaţi ca să îl asculte. Şi săracul se gândea în acelaşi timp care or fi de fapt condiţiile dacă nu deschid sanepidului.

Şi nu acesta este totuşi deznodământul. Pentru că aseară, plomba aia a căzut la primul spălat pe dinţi…

3 Responses to “Experienţe SF sau românisme”

  1. Esqvilyn Says:

    Citind repede, ma gandeam “sa vezi ca atunci cand s-a intors iar ridicasera masina”. E bine ca nu s-a intamplat asta :) . Totusi, nasol ca a cazut plomba :( . Ar trebui sa se duca inapoi. Ii cere din nou aceeasi suma pentru a o repune ?

  2. Esqvilyn Says:

    “până am aşezat-o în sfârşit bine”
    cred ca am citit prea repede :D

  3. anamayana Says:

    :) Ma gandeam eu ca baietii/barbatii nu pot intelege de ce m-am consumat.

Leave a Reply